Cand discut despre parteneriate, ma aprind foarte repede... Explicatia este simpla: parteneriatul este ca o casatorie - investesti ingrozitor de mult efort pentru mentinerea lui si nu primesti intotdeauna ce iti doresti...
De ce avem totusi nevoie de parteneriate?? De ce nu putem sa implementam activitati fiecare organizatie sau institutie de capul sau? Oare pentru ca vine UE si ne spune ca daca vrem finantari suntem obligati sa depunem proiecte in parteneriat? Bun, pai in acest caz semnam rapid o hartie prin care agream sa conlucram spre bunul mers al proiectului, iscalim, parafam si trimitem proiectul la finantator. Ca si asa nu stim daca primim finantare... Si totusi avem placuta supriza sa vedem ca donatorul este incantat de ideea noastra si primim finantarea. De aici parteneriatul nostru - o foaie de hartie - isi intra in atributii. Ne trezim ca trebuie sa ne impartim responsabilitatile, sa negociem roluri si chiar bugete... Si purcedem la treaba... Pe parcurs acumulam satisfactii si/ sau frustrari si ajungem in etapa in care raportam, incheiam proiectul... si de cele mai multe ori chiar si parteneriatul...
Poate ca o solutie de acest gen rezolva temporar o problema a comunitatii, dar nu cred ca este suficient. Si atunci? Cred ca ar trebui sa pornim putin invers: sa trecem peste orgolii si sa vedem care sunt provocarile comunitatii. Sa identificam ariile in care fiecare organizatie sau institutie sau firma avem expertiza. Si sa vedem ce putem face ca resursele noastre - care sunt si asa extrem de limitate - sa nu fie irosite si eforturile noastre sa nu fie dublate. Si pentru aceasta nu ne trebuie nici o hartie parafata... ci doar mai multa vointa... (Claudia Popa)