Misca-ti pensia!
Pentru ca de multa vreme am lancezit, m-am gandit ca ar fi potrivit sa ma MOBILIZEZ. Si gandind la mobilizare, mi-am amintit de varstnici. Conform normelor, varstnicii sunt definiti ca persoane care au depasit pragul pensionarii (care curand va ajunge la 60 de ani pentru femei si 65 pentru barbati). Altfel spus, dupa 60 de ani, suntem varstnici. Ne pensionam si ... aici incepe buba.
Inainte vreme, bunicii-varstnicii, cand nu mai puteau munci cot la cot cu restul familiei, continuau sa fie activi deruland activitati in jurul casei, se ocupau de cresterea si educatia copiilor – si ce treaba buna faceau! Acum, cand valorile s-au schimbat, cand nu te mai retragi la barlog cand nu mai poti, ci cand iti vine „varsta de pensionare”, multi raman parca, suspendati. De nepoti, nu mai e cazul sa se ocupe. Majoritatea merg la cresa-gradinita-scoala si, oricum, prea putini sunt copiii care mai au bunici la tara sau in localitatea de domiciliu. Asa ca, varstnicii nostri, cei de oras, se pun pe ... stat. Merg la piata la 7 dimineata, ca se trezesc devreme, aduc cumparaturile, le aranjeaza meticulos in camara si frigider, mai coboara dupa paine, mai schimba o vorba cu un vecin, mai analizeaza un junghi. Incet-incet, de la atata stat, se pomenesc anchilozati, mai batrani cu 10 ani decat au, departati de multimea de oameni, colegi, prieteni pe care ii cunoscusera in timpul slujbei, sunt depresivi, nu-i mai intereseaza emisiunile de la televizor, la care oricum nu mai vad bine, dar care oricum merge non-stop, lipsa de interes le slabeste si auzul, sunt morocanosi si certareti.
Si iata cum, din simplul fapt ca ei nu mai au activitate, nu mai fac miscare, ajunge sa se creeze o intreaga problema sociala: varstnici marginalizati, izolati, cu probleme sociale si de sanatate.
Si totul e un cerc vicios: daca sunt pensionar, sunt batran; daca sunt batran, nu mai pot face toate cate le faceam inainte; daca nu mai pot, inseamna ca sunt inutil; daca sunt inutil, mai bine ma pun in pat si zac, sa mor cat mai repede, sa nu mai incurc lumea; daca zac, corpul meu slabeste foarte repede, asa ca imi trebuiesc tot mai multe medicamente, cineva sa ma ingrijeasca, atentie; nu le prea am, asa ca devin nervos, frustrat, morocanos, si cand vine careva, mai ales tineri (copii, vecini, rude), ii invinovatesc pentru lipsa lor de intelegere pentru un om batran si bolnav.
Cand de fapt, daca am iesit la pensie, am acum timp sa fac o multime de lucruri, fara disperarea ca nu am cu ce trai, caci, de bine de rau, am o pensie.
E valabil si pentru „bolnavii de boala”, pe care eticheta ii cam „moleseste”.
Inainte vreme, bunicii-varstnicii, cand nu mai puteau munci cot la cot cu restul familiei, continuau sa fie activi deruland activitati in jurul casei, se ocupau de cresterea si educatia copiilor – si ce treaba buna faceau! Acum, cand valorile s-au schimbat, cand nu te mai retragi la barlog cand nu mai poti, ci cand iti vine „varsta de pensionare”, multi raman parca, suspendati. De nepoti, nu mai e cazul sa se ocupe. Majoritatea merg la cresa-gradinita-scoala si, oricum, prea putini sunt copiii care mai au bunici la tara sau in localitatea de domiciliu. Asa ca, varstnicii nostri, cei de oras, se pun pe ... stat. Merg la piata la 7 dimineata, ca se trezesc devreme, aduc cumparaturile, le aranjeaza meticulos in camara si frigider, mai coboara dupa paine, mai schimba o vorba cu un vecin, mai analizeaza un junghi. Incet-incet, de la atata stat, se pomenesc anchilozati, mai batrani cu 10 ani decat au, departati de multimea de oameni, colegi, prieteni pe care ii cunoscusera in timpul slujbei, sunt depresivi, nu-i mai intereseaza emisiunile de la televizor, la care oricum nu mai vad bine, dar care oricum merge non-stop, lipsa de interes le slabeste si auzul, sunt morocanosi si certareti.
Si iata cum, din simplul fapt ca ei nu mai au activitate, nu mai fac miscare, ajunge sa se creeze o intreaga problema sociala: varstnici marginalizati, izolati, cu probleme sociale si de sanatate.
Si totul e un cerc vicios: daca sunt pensionar, sunt batran; daca sunt batran, nu mai pot face toate cate le faceam inainte; daca nu mai pot, inseamna ca sunt inutil; daca sunt inutil, mai bine ma pun in pat si zac, sa mor cat mai repede, sa nu mai incurc lumea; daca zac, corpul meu slabeste foarte repede, asa ca imi trebuiesc tot mai multe medicamente, cineva sa ma ingrijeasca, atentie; nu le prea am, asa ca devin nervos, frustrat, morocanos, si cand vine careva, mai ales tineri (copii, vecini, rude), ii invinovatesc pentru lipsa lor de intelegere pentru un om batran si bolnav.
Cand de fapt, daca am iesit la pensie, am acum timp sa fac o multime de lucruri, fara disperarea ca nu am cu ce trai, caci, de bine de rau, am o pensie.
E valabil si pentru „bolnavii de boala”, pe care eticheta ii cam „moleseste”.
Sonia Nitu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu